Duminica 28-a după Rusalii
TREI PIEDICI EXISTENŢIALE
ALE OMULUI MODERN
Lumea aceasta se aseamănă cu o cină
la care atunci când totul este pregătit cu minuţiozitate, Dumnezeu, asemenea
unui stăpân mărinimos, ne cheamă să luăm parte. E o chemare pentru a participa
la cina dragostei şi a bucuriei Sale.Această cină depăşeşte orice încercare de a o asemăna cu alte
invitaţii la anumite ocazii pricinuite de cele mai diverse evenimente. Ea este
o cină, care are o dimensiune în primul rând transcedentală care ne adună sub dragostea acestui Stăpân,
aşa cum îl descrie Sfânta Evanghelie, când ne invită să participăm la masa
darurilor spirituale ale Sale. Cum afirmam înainte,cina respectivă se
deosebeşte de toate banchetele care au avut loc în decursul istoriei. Totuşi
aceasta poate fi considerată ca un banchet spiritual cu o altă dimensiune, o
dimensiune nupţială a celebrării unei bucurii pascale, în sensul întâlnirii
dintre sufletul omenesc şi Mirele Hristos în cămara de nuntă. Aşadar textul
evanghelic ne mărturiseşte că cina este
făcută de un om care invită pe cei ce a voit să-i cheme, spunându-le: „Veniţi că, iată toate sunt gata” (Lc. 14,
18). Cu toată dragostea invitaţiei, aceştia însă refuză, fiecare în
felul lui. Cel dintâi a zis: „Ţarină
mi-am cumpărat şi trebuie să mă duc să o văd, te rog, iartă-mă” şi
altul a zis: „Cinci perechi de boi am
cumpărat şi mă duc să-i încerc, te rog iartă-mă” şi altul a zis iar: ”Femeie mi-am
luat şi de aceea nu pot veni” (Lc. 14, 18-20).
Interesant sunt aici cele trei scuze
care credem că sunt trei piedici mari ce ne împiedică şi pe noi astăzi să participăm
la invitaţia pe care Dumnezeu o face perpetuu în decursul istoriei.
În primul rând cina aceasta este o
cină a spiritului. Aici se săvârşeşte o cină într-un mediu spiritual la care
suntem invitaţi.
1. Prima piedică
interesantă de a participa la această cină materialismul ce ne abate de
la această cină. Materialismul cu toate înfăţişările lui este piedica cea mai
elocventă pentru omul modern ce îi deturnează intenţiile bune de a fi alături
de Dumnezeu. Materialismul este o racilă ce bântuie lumea noastră, şi care de
fapt a transformat pe om din stăpân al materiei şi al creaţiei în rob al
acesteia. Ar fi multe de spus despre această materie, deoarece ea a fost
metamorfozată, nu în sensul voit de Dumnezeu, ci în sensul voit de om. De fapt
omul a fost metamorfozat de către materie. Aici este marea tragedie a omenirii,
când materia transformă omul şi acesta devine fără nici o voinţă, un sclav, un
ascultător şi un supus al acesteia, ce face cu el orice voieşte. De aici lipsa
de perspectivă a omului modern, lipsa de direcţie clară şi încurcarea lui în
acest labirint al creaţiei, al unei mişcări circulare, monotone şi
plictisitoare. Am mai spus aceasta şi repet şi aici: una dintre problemele
grozave cu care se confruntă omul este tocmai monotonia din viaţă. Ca să scape
de această monotonie face lucruri de multe ori incredibile. Monotonia ucide,
fiindcă duce în primul rând la lâncezeala sufletească şi apoi va îndemna pe om
să iasă din aceasta, făcând cele mai
abjecte lucruri.
Materia netransformată şi neluminată
este aşadar potrivnică omului şi o piedică din cele mai importante în calea
desăvârşirii acestuia.
2. A doua piedică este şi ea foarte
interesantă şi anume, este acea bătălie sau asalt pe care iraţionalul îl
face împotriva omului de astăzi. Animalele de aici, respectiv cele cinci
perechi de boi, reprezintă de fapt iraţionalitatea. Ceea ce apare aici demn de
remarcat este faptul că cele cinci perechi de boi constituie, cum spuneam,
iraţionalul care vine şi ne dă o iluzie care duce la o înşelăciune a simţurilor
noastre. Cele cinci simţuri sunt într-o iluzie totală, ceea ce face să se
producă o răsturnare a valorilor. Nimic nu mai este cum a fost, tocmai din
cauza asaltului dintre iraţionalul care biciuieşte şi denaturează direcţia
normală a simţurilor noastre şi care de fapt ne oferă imagini cu totul greşite.
Dacă ne gândim că fiecare simţ al nostru ne pune în contact cu raţionalitatea
creaţiei acesteia, atunci e normal că aceste simţuri produc în noi nişte
imagini. Deci toate duc senzaţiile pe care le preiau din jurul nostru, le
prelucrează în anumite imagini destul de variate desigur, şi apoi se produce o
luare de poziţie a omului tocmai prin raţiunea care este în el. Ei bine, dacă
aceste imagini sunt contorsionate, atunci informaţia pe care o primim este şi
ea la fel de contorsionată şi falsă.
Dacă ne gândim de exemplu la văz. Imaginile pe care iraţionalul care este din
nefericire în creaţie şi este foarte mult iraţional, acesta ne informează
greşit, adică, toate scenele şi imaginile care
ni le pune în faţa noastră şi pe care apoi noi le luăm, le trimitem în
mintea noastră care le prelucrează. Petrecându-se acest traiectoriu cu
siguranţa că în mintea noastră se produce o răsturnare a adevărului, adică o
pervertire în cel mai autentic sens. Aceasta ne duce la un comportament iraţional şi
nefiresc. Dacă auzul nostru la fel este denaturat de iraţionalitatea din
jurul nostru, informaţia noastră care este directă şi imaginile care sunt la
fel şi pe care le proiectăm în mintea noastră cu ajutorul „tehnologiei” pe care
o avem în noi, şi ele vor fi denaturate şi se va produce o pervertire a
adevărului, o schimonosire a lui, ceea ce contribuie de fapt la un dezechilibru
total al fiinţei umane. Apoi celelalte trei simţuri, mirosul, pipăitul, gustul
olfactiv, toate acestea sunt confruntate cu această teribilă iraţionalitate
care s-a instaurat în lume tocmai prin păcatul strămoşesc şi prin depărtarea
omului de raţiunea pe care Dumnezeu a pus-o în el ca să lucreze după ea,
potrivit firii lui, care provine din Raţiunea Supremă. Toate acestea fac ca
omul să se dezechilibreze, de aceea spuneam că cele cinci perechi de boi
reprezintă iraţionalitatea care ne schimonoseşte cele cinci simţuri. Aşa
neadevărul devine adevăr, imoralitatea devine o normalitate, aşa înşelătoria, necinstea
devin la fel o normalitate, ceea ce de fapt duce la grave prejudicii, atât în
fiinţa umană cât şi în societatea umană. Pentru acesta iraţionalitatea este o
maladie teribilă în fiinţa umană şi în lumea aceasta – fapt pentru care asistăm
la un război nu mai puţin grozav, între cele raţionale şi iraţionale, care la
Sfinţii Părinţi se numeşte „Războiul nevăzut”[1]
A treia piedică atunci când sufletul
omenesc vrea să se apropie de Creatorul său este aceea a plăcerilor
necontrolate,cu acordul unei morale care se vrea autonomă. Trebuie să
amintim aici că în istorie, mai ales după Descartes, în perioada modernă, omul
vrea să se elibereze de orice tutelă, fie transcedentală, fie mai puţin
transcedentală, de orice principii morale, ajungând la concluzia că raţiunea sa
nu trebuie să mai depindă de Raţiunea supremă, ceea ce este cu totul fals. Dacă
raţiunea noastră este despărţită total de această Raţiune supremă, a doua
Persoană a Sfintei Treimi, şi de la care noi primim putere să ne „hrănim”
raţiunea noastră atât de limitată, raţiunea noastră devine cu totul lipsită de
un orizont a unei percepţii adevărate. Deci, în primul rând omul a vrut să aibă
o raţiune autonomă, crezând că prin aceasta se eliberează de orice autoritate
transcedentală. Aceasta a fost însă un dezastru. Omul s-a eliberat de această
„cenzură transcedentală”, dar de fapt s-a robit materiei şi în special
raţionalităţii sterpe. A fost numai o iluzie. Nu se poate înlocui Raţiunea
transcedentală, fiindcă nu ai cu ce să o înlocuieşti. Raţiunea umană atât de
limitată şi adeseori neputincioasă, funcţionează doar atât cât este în contact
direct cu Raţiunea supremă, cu această Inteligenţă cosmică ar spune fizicienii
şi nicidecum ea nu poate să funcţioneze autonom. În al doilea rând omul a urmat
această cale a degradării sale, ajungând la morala autonomă, un punct negru în
istoria existenţială a lui. O morală individuală, s-o numim aşa, care nu este
coordonată de o Morală universală, o Morală supremă care este peste această
creaţie total contingentă , nu poate să funcţioneze. Oamenii sunt prea slabi,
vorba lui Dostoievski, „prea bicisnici” ca în ei să funcţioneze o morală
autonomă, o morală de sine stătătoare. Tocmai prin faptul acesta se
minimalizează şi păcatul şi se ajunge la o stare de lânceazeală şi neputinţă
spirituală, atât de prezente astăzi. Omul modern se confruntă cu această
teribilă maladie şi anume a indiferentismului religios. Acesta este mai rău
decât ateismul, fiindcă el este foarte distructiv, o maladie care anchilozează
spiritul. Aşadar, deci nu putem vorbi şi nici accepta o raţiune autonomă. Ea ne
face insensibili faţă de păcat, faţă de legile morale naturale şi faţă de
principiile pe care trebuie să le avem ca şi creştini. E adevărat că probabil
şi aici se întrezăreşte un ideal extraordinar dar la care omul, din nefericire,
nu are cum să ajungă. Interesant este aici că Mântuitorul Iisus Hristos cu
siguranţă că a avut în gândul Lui un asemenea om când a refuzat să urmeze cele
trei ispite. El a vrut ca oamenii să fie maturi, şi să nu fie forţaţi de nimic. Aşa ni se
prezintă în opera ”Marele Inchizitor” problema aceasta a ispitei şi a
maturităţii omului şi neconstrângerea lui de către nimic. Principiile morale
sunt împotriva acestor încercări de eliberare faţă de orice autoritate, care de
fapt sunt lipsite de orice moralitate. Biserica binecuvântează căsătoria
creştină, legătura dintre bărbat şi femeie, dar este împotriva unui vagabondaj
sentimentalist şi a unei neorânduieli care pot interveni atunci când lipsesc
principiile morale.
Iată a treia piedică ce derutează
sau denaturează direcţia omului spre desăvârşire. Sunt plăcerile atât de mult
întâlnite astăzi în societatea modernă. Omul modern vrea de fapt numai plăcere.
Dacă facem o incursiune în istoria bietei omeniri vedem că omul „a pendulat”
tot timpul între plăcere şi durere[2].
Mai ales oamenii pătimaşi sunt
cuprinşi de această pendulare. Interesant este că omul modern pendulează tot
timpul între plăcere şi durere. Dar mai interesant este că el a inventat tot
felul de surogate de plăceri, de fapt, el a uitat că plăcerea se află doar
atunci când sufletul nostru se hrăneşte cu Dumnezeu, fiindcă El ca şi Creator
ne-a pus în noi tendinţa de a-L căuta, iar sufletul nu are odihnă decât atunci
când îl caută pe El şi-L găseşte într-o oarecare măsură[3].
Surogatul este o mare înşelăciune.
Prin el intervine acel iraţional. Toate sunt contorsionate în acest iraţional
şi deci surogatul este pus în locul lucrului clar, a lucrului original.
Surogatul nu poate face ceea ce cere sufletul omenesc. Omul are o foame
teribilă după Dumnezeu, „un apetit sacru”[4].
Acest apetit poate însă a fi
deturnat. Tocmai prin aceste surogate, în societatea noastră, dacă observăm,
este foarte mult surogat, un surogat al kitsch-ului. Acesta are o istorie
interesantă în acest mediu al modernităţii[5].
El vrea să se impună ca şi autentic,
ceea ce însă nu se poate. Kitsch-ul nu hrăneşte niciodată, nu împlineşte, pe
când autenticul înseamnă împlinire, acea pleromă personală existenţială. Ei
bine, kitsch-ul sau surogatul este tocmai la polul opus. Oamenii au inventat
tot felul de kitsch-uri ca surogate ale plăcerii. Să luăm de exemplu drogurile
care constituie un surogat al fericirii. De ce consumă oamenii droguri. Ei vor
să fie fericiţi, dar fără Dumnezeu. Aici este marea tragedie a omenirii. Fără Dumnezeu nu este posibil acest lucru,
poate o mulţumire, o stare benefică, dar numai atât. Fericirea adevărată se
află numai şi numai în Dumnezeu. De aceea această piedică este atât de
periculoasă. Apoi, plăcerile sunt şi în alte direcţii: alcoolismul, desfrâul ce
a cuprins o pătură întinsă din rândurile tinerilor, mândria şi alte lucruri care sunt desigur,
denaturate. Toate acestea nu fac altceva decât să ne ofere imagini
contorsionate, imagini frânte care duc la dezechilibrul nostru fiinţial,fiindcă
pofta numai după cele pământeşti nu se satură niciodată:”Când te saturi de
ceva, treci la altceva,după o vreme te simţi gol de ceea ce te-ai săturat
înainte şi te întorci iarăşi spre aceea,săturat de lucrul spre care te-ai
îndreptat după săturarea de cel dintâi.E o lărgire care se goloşte îndată ce
nu-i mai dai ceea ce doreşte ea.Te-ai săturat de desfrâu, tinzi spre
băutură.Intre timp ţi s-a golit lărgimea poftei umplută de desfrâu şi te
întorci iarăşi la el.Sunt nişte pofte alternative, pe care le saturi pe rând şi
se golesc pe rând.Dar în niciuna nu poţi înainta la nesfârşit,ca în cunoştinţă
şi virtute,care îţi aduc mereu ceva nou,ele îţi oferă aceleaşi
lucruri,ţinându-te pe loc.Varietatea păcatelor suferă totuşi de omare
monotonie,pe când identitatea cunoştiinţei şi a virtuţii este de o noutate
continuă.De aceea ,departe de a înainta la infinit prin satisfacerea
poftelor,te întorci mereu în loc,sau în aceleaşi locuri,rămânând într-o
monotonie de superficială varietate şi de repetare a câtorva”leit-motive”,care
nu reprezintă nici un progres real,sau adevărată schimbare.E o nesăturare
infinită în monotonie.E o infinitate de platitudini,o infinitate cenuşie a
aceloraşi câteva sunete repetate mereu în mod alternativ.” 6
Ei bine, parabola
despre care vorbim se încheie atât de frumos când stăpânul spune slujitorului: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i
pe toţi să intre, ca să mi se umple casa” (Lc.14, 23).
Este vorba aici de „iubirea nebună”
a lui Dumnezeu, o iubire care trece peste înţelegerea noastră, atât de
segmentată şi trunchiată. Dar aici învăţăm că Cina Domnului este o realitate.
Despre ea s-a scris mult încă din Vechiul Testament. Omul a fost creat la
sfârşitul tuturor fiinţelor cum citim în Scriptura sfântă şi inspirată, ceea ce ne arată că el
este coroana creaţiei, „logosul creaţiei”7.
Adus la existenţă tocmai ca să ia în primire creaţia lui Dumnezeu, după cum
spune textul evanghelic de la Sfântul Evanghelist Luca, că „totul era gata” (Lc. 14, 18).
Era pregătit totul pentru această cină minunată şi extraordinară ca el să
celebreze împreună cu Dumnezeu dragostea, sau, cum spuneam, “iubirea nebună” a
Sa pe altarul creaţiei, înconjurat de fiinţele existente în ea. Lui i se
încredinţează această mare responsabilitate ca să preia creaţia şi să o conducă
mai departe spre desăvârşire.
[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete
despre dragoste în Filocalia vol. II trad.de Pr.Prof. dr. Dumitru
Stăniloaie, Sibiu 1947 pp. 38-39, 41, 52-61; Ambigua, trad. Pr. Prof. dr.Dumitru Stăniloie în E. I. B.M.B.O.R.,1982, p.48; Teologia
Dogmatică Ortodoxă. Vol. III, Bucureşti 1978,p.84; Lars Turnberg , Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului
Maxim Mărturisitorul, E.I.B.M.B.O.R.
Bucuresti,1999. p. 177-180
[3] Sf. Grigore de Nissa,Viaţa lui
Moise,în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Bucureşti, 1982, p.50;
Fr.Augustin, Confessiones- Mărturisiri , trad. de
Nicolae Barbu , în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Bucureşti,1981, p.64.
[4] Mircea Eliade, Le sacre et le profane, Ed.Gallimard,
1965, p.22.
[5] Mihaela Palade, Iconoclasmul în
actualitate, de la ”Moartea lui Dumnezeu” la moartea artei, Ed. Sofia
Bucureşti, 2005, p.132-142; Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1984,p.57-67.
6.Pr.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Nota 18b la”Viaţa lui Moise” în P.S.B, vol.I, p.50.
7.Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, p.
398; Christos Yannaras, Prsoană şi eros,
Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 102-103; Jean Kovalevschi, Taina Originilor, Ed. Anastasia, 1996,
p.68
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu