DIMENSIUNEA ONTOLOGICĂ A BOTEZULUI
Ecoul
sfânt al dumnezeieştilor sărbători ale Naşterii Domnului şi ale Anului Nou răsună
încă viu în sufletele noastre. Suntem în
duhul de sărbătoare, iar o influienţă benefică
şi odihnitoare din punct de vedere
sufletesc pluteşte peste creaţia aceasta, amintindu-ne că darurile ce vin
întotdeauna prin aceste prasnice de la Dumnezeu sunt binecuvântările păcii, ale siguranţei, şi ale liniştii
creştineşti pentru sufletele oamenilor
aflate de multe ori într-o derută greu de imaginat. Prin acestea ne simţim mai
apropiaţi unii de alţii şi în acelaşi timp primim încrederea de a merge mai
departe în viaţa noastră, în activitatea noastră şi mai ales primim o putere
specială de a ne îndrepta şi mai mult spre Dumnezeu.
Textul
inspirat din Evanghelia după Sfântul Marcu cap.1,1-8 ne aminteşte de evenimente
deosebite care s-au petrecut în istoria mântuirii. De fapt, toate aceste
sărbători şi ceea ce se petrece în biserică nu este decât amintirea acelor
evenimente care s-au petrecut în”illo tempore” şi pe care astăzi încercăm să le
contemporaneizăm,deoarece, de fapt fiecare dintre sfintele sărbătoari înseamnă
tocmai această recontemporaneizare, aducerea din trecutul îndepărtat a
evenimentului respectiv în prezentul nostru, care apoi ne relaţionează către viitor, deoarece creştinismul înseamnă şi îndreptarea spre
viitor.Una dintre criticile destul de des întâlnite în zilele noastre este
aceea că, creştinismul ar fi o religie învechită şi deci s-ar afla într-o
imposibilitate clară de a se mai putea adapta prezentului iar despre viitor
nici nu poate fi vorba. Totuşi trebuie să precizăm ,creştinismul nu este numai
o religie a trecutului, ci el îmbină într-un mod minunat trecutul cu prezentul.
Trecutul se prezentifică prin cultul creştin şi prin toate slujbele religioase
şi trăirile existenţiale şi psihologice a timpului acela în prezentul nostru
iar viitorul se aduce în prezent, tocmai prin această contemporaneizare de care
vorbeam înainte. Viitorul nu este numai un viitor utopic, ci unul pe care
oarecum îl conştientizăm, un viitor pentru care putem spune cu siguranţă că ne
pregătim acum în prezent. Pregătirea existenţial – duhovnicească pentru viitor,
înseamnă conştientizarea datoriei spirituale pe care o avem faţă de Dumnezeu, o
conştientizare legată în definitiv
de împlinirea noastră fiinţială, de
aceea, există aşa de multe legături între desăvârşirea duhovnicească a
existenţei creştine a omului şi cea ontologică a existenţei creaţiei .
Textul Evangheliei despre care am amintit mai
înainte ne vorbeşte depre planul lui
Dumnezeu, legat de om, prin evenimentele mântuitoare petrecute în timpul activităţii
pământeşti a Logosului coborât în istorie şi întrupat în modul cel mai clar cu putinţă şi care se
apropie tot mai mult de noi şi ne
cuprinde pe noi în Ipostasul Său dumnezeiesc împreună cu existenţa şi viaţa
noastră. Planul lui Dumnezeu este în ce priveşte lumea, mântuirea şi în acelaşi
timp refacerea relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Faptul că încă din Vechiul Testament vedem că
Mântuitorul Iisus Hristos este profeţit , găsim indicii foarte clare despre El.
Toţi profeţii aproape, au arătat clar că El este Mesia, Cel aşteptat de
omenire, încă de la căderea în păcat. Aşa se arată că El va veni în lume
înlăturând păcatul făcut de primii oameni: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa
ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul (Facere
3,15). Dar se va naşte dintr-o Fecioară
curată: „Iată, fecioara va
purta în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel”(Is.7,14).
Întreg Vechiul Testament este asemenea unei cărţi care descrie şi ţinteşte spre
vremurile care vor veni şi anume vremurile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Aşa s-a arătat şi locul unde se va naşte :”Iar
tu, Betleeme, casa Efratei mic eşti a fi-ntre miile lui Iuda; dar din tine
Cineva Îmi va ieşi în Israel să-i fie lui Cârmuitor”(Mihai,5,1), apoi
că va intra în Ierusalim :”Bucură-te
foarte, tu, fiica Sionului, rosteşte-te-n strigare , tu, fiica Ierusalimului: Iată, Împăratul tău vine
la tine drept şi El Însuşi Mântuitor blând şi călare pe asin şi pe mânz
tânăr”(Zaharia,9,9), că va fi vândut, că va pătimi pentru omenire, deşi
nu avea păcat:”El era un om în
suferinţă / şi obişnuit să poarte slăbiciune; / că faţa Şi-a întors-o;/
defăimat a fost, iar nu-mbrăcat în cinste./ El păcatele noastre le poartă / şi
pentru noi poartă durere / dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El/
întru durere, chinuri şi necaz./ El însă pentru păcatele noastre a fost rănit /
şi pentru fărădelegile noastre a pătimit / pedeapsa păcii noastre asupra Lui
era / şi noi prin rana Lui ne-am
vindecat”/ (Is. 53,3-5).
Iată, deci, că
Mântuitorul este prorocit cu multe sute de ani înainte de a veni în această
lume. De fapt întreaga creaţie aştepta un Mântuitor, fiecare generaţie credea
că în timpul ei va veni Mântuitorul şi fiecare familie credea tot la fel că
probabil din ea, din neamul său va veni Mântuitorul. Pentru aceasta cei ce nu
aveau copii erau într-un oarecare fel
excluşi de la acest plan de mântuire, concretizat printr-o ruşine în
faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor dacă nu aveau copii.
Sfântul Ioan
Botezătorul, acel înger în trup, ales de Dumnezeu vine ca ultimul profet al
Vechiului Testament şi mărturiseşte despre venirea lui Hristos. El este promis de Dumnezeu şi e vestit încă din Vechiul Testament că va fi acela ce va pregăti calea lui Hristos.
Era nevoie ca această cale să fie pregătită, pregătire care de fapt era în
grija lui Dumnezeu şi trebuia să-i facă
pe oameni să conştientizeze această realitate. Neamul omenesc trebuia pregătit,
fiindcă oamenii nu puteau să-L recunoască pe Hristos. Chiar şi pregătită, lumea
nu L-a înţeles , de aceea de multe ori
în cursul activităţii Sale îi întreba pe ucenici: “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului ?” (Mt.16,13), sau :”Dar voi,voi cine ziceţi că sunt?
(Mt.16,15), ori ne spune textul evanghelic că nici Sfinţii Apostoli nu au înţeles cum
cele două firi, firea dumnezeiască şi cea omenească, sunt unite într-o singură
persoană. Unirea aceasta pe care noi o
numim unire ipostatică, este una din tainele de bază ale creştinismului, este o
piatră de poticnire pentru mulţi dintre cei care încearcă să explice cele
tainice ale lui Dumnezeu numai cu ajutorul propriei lor raţiuni . Este aproape imposibil de a înţelege
cu raţiunea cum cele două firi, se unesc
în aceeaşi persoană. Pentru aceasta oamenii
şi deci lumea trebuia să fie pregătită în mod special.
Botezul
lui Ioan Botezătorul era un botez al pocăinţei şi al pregătirii omenirii pentru
a-L putea primi pe Hristos, pentru că aceasta să se purifice, altfel venirea lui Hristos era greu
de înţeles şi întreaga Sa activitate destul de problematică. Botezul lui Ioan
implică o schimbare mai mult exterioară. Evanghelia după Sfântul Marcu, cap.1
spune că Ioan boteza în pustiu: “El era glasul celui ce strigă în pustie –
gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările” (Mc.1,3).
Aici este de fapt un text preluat din
profetul Isaaia , cap.40 care mărturiseşte o profeţie mesianică în legătură cu
venirea Mântuitorului Hristos, într-un context apropiat de pregătirea căilor
Lui de către Sfântul Ioan Botezătorul. El boteza în pustie, ne spune Evanghelia
:“Propovăduia botezul pocăinţei spre
iertarea păcatelor” (Mc.1,4).
De
aici rezultă că avem două feluri de
botez:
E vorba în primul rând de botezul lui Ioan care nu
este legat de o schimbare fiinţială profundă, ci era un botez, aşa cum
aminteam, prin care se pregătea
omenirea. Cei din ţinutul Iudeii şi din Ierusalim veneau să se boteze,
mărturisindu-şi păcatele. Iată deci că el conştientiza poporul că după el vine
Hristos, că Acesta este mai mare decât el: “Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui”(Mc.1,7 ), spunea Sfântul Ioan Botezătorul.
Botezul lui Ioan avea rolul de a îndrepta, de a purifica şi nici într-un caz de
a schimba fiinţial pe cel care se botează, pe când botezul lui Hristos încercă
o schimbare fiinţială. Botezul creştin înseamnă aşadar o
schimbare ontologică profundă cu cele mai deosebite semnificaţii. El preia
moartea noastră în El ca în acest fel să
o poată distruge pe aceasta, fiindcă toţi moştenim natura infestată de păcatul
strămoşesc a lui Adam şi de aceea ne cere să ne spălăm de acest păcat. Spălarea
se face tocmai prin sfântul Botez creştin. Botezul înseamnă moartea omului
vechi în Hristos ca noul Adam, deci predarea noastră totală Acestuia , robirea
noastră în El ca tocmai să ne liberăm prin El. Toţi care moştenim firea
îmbolnăvită de păcat murim în sfântul Botez, îngropându-ne în apele
cristelniţei, cum s-a îngropat Hristos în mormânt. Cele trei afundări în apele
botezului înseamnă cele trei zile pe care Hristos le-a petrecut în pământ,
înseamnă moartea noastră tainică în El. Copilul care este afundat în apa
sfinţită moare , ca Adam cel vechi, iar când este scos din apa sfinţită el
învie în Hristos,ca Adam ce nou. Dacă în Adam cel vechi am murit, în Adam cel
nou toţi înviem. Aici se iartă păcatul strămoşesc iar cel botezat când iese din
apele botezului se îmbracă în haină nouă, se lasă omul vechi şi se ia omul nou.
Chiar în rânduiala botezului ştim că atunci când preotul scoate copilul din apă spune: “Dă-mi mie haină lumească Cel ce te îmbraci
cu lumina ca şi cu o haină”. Aşadar, botezul înseamnă o schimbare
ontologică a celui care se botează, iar apa boteazului nu este o apă normală pe care o întâlnim peste
tot . Acesta este motivul pentru care Biserica
noastră Ortodoxă se fereşte să boteze în orice apă. Dacă la alte culte creştine
se poate boteza şi în altă apă, cum ar fi cea a unui râu, Biserica noastră
Răsăriteană a hotărât ca apa de la botez să fie o apă specială. Este o apă ce
se aseamănă cu apa primordială de la creaţie, când Dumnezeu a creat lumea, iar
pe deasupra apelor plutea Duhul lui Dumnezeu. Apa este numită aici un fel de
tohu – wa- bohu, o apă nedeterminată, o apă specială, o materie universală care
purta în ea în mod virtual raţiunile lucrurilor din creaţia viitoare. Prin
faptul că Duhul Sfânt încălzeşte această apă sau materie primordială atunci ies
la iveală prin cuvântul Tatălui toate viitoarele existenţe, care î-şi primesc fiinţa .
Este o apă sfinţită
în prealabil la o slujbă specială, înaintea botezului când chemăm darurile
Duhului Sfânt peste ea. Ritualul este foarte special, pentru aceasta ea nu este o apă oarecare, ci este plină cu energiile
Sfântului Duh. Prin această apă primim
darurile binefăcătoare deosebite care vor rodi în cel nou botezat şi cu siguranţă
îi vor determina existenţa. Pentru exemplificare redăm o parte din grupul de
rugăciuni de la sfinţirea apei la slujba sfântului Botez:”Tu însuţi dar, iubitorule oameni Împărate, vino şi acum cu pogorârea
Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa
aceasta. Şi-i dă ei harul izbăviri, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciu, har de sfinţenie, dezlegare
de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice
neatinsă, plină de putere îngerească. Să se depărteze de la noi toate
nălucirile cele din văzduh şi nearătate, şi să nu se ascundă în apa aceasta duhul
cel întunecat, rugămu-ne Ţie, Doamne, nici să se pogoare la acesta ce se
botează duh viclean, care aduce întunecare gândurilor şi tulburare cugetului. Ci
Tu, Stăpâne a toate, arată apa aceasta, apă de izbăvire, apă de sfinţire,
curăţire trupului şi sufletului, dezlegare legăturilor, iertarea păcatelor,
luminare sufletului, baie de-a doua naştere, înnoire duhului, har de înfiere,
îmbrăcăminte de nestricăciune , izvor de viaţă…”.
Aici ne amintim în
mod special de începuturile activităţii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, anunţată în mod special de Sfântul Ioan
Botezătorul care pregăteşte lumea să-L primească pe Acesta, şi Îl prezintă ei,
zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatele lumii” (Ioan,1,29 ), sau, mai mult, tot în Evanghelia
Sfântului Marcu, Ioan Botezătorul spunea: “Vine în urma mea cel ce este mai tare decât mine, căruia nu-I sunt
vrednic, plecându-mă să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu m-am botezat cu
apă dar El mă va boteza cu Duh Sfânt ( Mc. 1, 7- 8).
Botezul creştin
înseamnă o metamorfozare profundă şi cu totul semnificativă. Cel botezat devine
o nouă creatură, membru al trupului tainic a lui Hristos al cărui cap este El.
Botezul lui Hristos
duce la o pocăinţă adevărată, numită metanoia, o schimbare, nu numai a
trupului, dar mai ales o schimbare profundă a minţii în sensul cel mai autentic
.
Botezul lui Ioan
era un botez al pocăinţei în mod special folosit pentru pregătirea omenirii
spre a-L putea primi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar nu avea puterea
de a schimba ontologic pe om. In zilele noastre el este practicat de cei care
nu au sfintele Taine, mai ales de cultele neoprotestante , care nu cunosc şi nici
nu vor să accepte practicarea progresului duhovnicesc, deci nu au calea de îndumnezeire. Lipsindu-le aceasta, ei nu
sunt în stare să înţeleagă şi să accepte o transformare reală interioară, ca
înobilare a pornirilor negative şi transfigurarea materiei, fapt pentru
care identifică religia cu o relaţie liberă, directă şi benefică a omului
cu Dumnezeu, cu pocăinţa, doar într-o modalitate exterioară şi fără nici o
schimbare fiinţială profundă din partea celor care cred şi urmează pe
Mântuitorul Iisus Hristos.
Pocăinţa nu este
religie, ci un atribut al religiei. Este o stare cerută pentru toţi
credincioşii, în sensul lepădării de răutate şi de hotărâre pentru o viaţă
autentică creştină. De fapt toţi credincioşii fiecărei religii ar trebui să
aibă acest atribut de pocăiţi, adică cei care se leapădă de răutăţi şi îşi
impropriază în ei darurile minunate ale
lui Dumnezeu, ajungîndu-se prin aceasta la o transfigurare profundă fiinţială
şi cu urmări vizile şi benefice de schimbare şi trasfigurare străvezie fiinţială.
A schimba religia
sau a folosi termenul de pocăinţă în sensul unei acţiuni de scindare a trupului
tainic al Domnului, care este Biserica
sacramentală, pare astăzi un lucru absurd,fiindcă a identifica religia cu pocăinţa înţeleasă în
acest sens şi a exclude partea sacramentală din Biserică este la fel de absurd,
fiindcă atunci pierdem esenţa şi legătura ei apostolică cu Izvorul şi capul ei,
Logosul întrupat –Fiul divin consubstanţial cu Dumnezeu Tatăl, dar şi consubstanţial
cu noi. În acest sens pierdem realitatea fiinţială de la” punctul zero” ieşită din apa
binecuvântată a Botezului, apă primordială şi temei al noii împărăţii
întemeiate de El prin activitatea Sa divino-umană şi oferită omenirii în mod special prin Învierea din morţi şi în chip
văzut şi cu totul special prin Pogorârea Sfântului Duh, ca pătrundere
energetică creativă supremă şi mai ales încălzire şi organizare a materiei informe
prin infestarea păcatului, ce avea în ea virtual (prin evenimentele mântuitoare
ale lui Hristos) întreaga nouă creaţie.
Pocăinţa este o
schimbare interioară aşa cum cere Sfântul Apostol Pavel creştinilor ca să schimbe omul cel vechi,
omul răutăţii şi să se îmbrace în omul cel nou:”Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin
poftele înşelăciunii, să vă înnoţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi
în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia
adevărului”(Ef.4,22-24).
Omul nou este omul
care conştientizează că adevăratul creştin este cel “pocăit” cu adevărat, un om care a lepădat
răutatea şi trăieşte în duhul lui Hristos.
Pocăinţa este
înţeleasă în Noul Testament prin
termenul de metanoia, adică o schimbare profundă, mai ales interioară. Nu e
numai o schimbare din rău în bine la modul exterior sau doar de dragul unei
schimbări de cosmetizare dictată de anumite interese şi cu anumite scopuri, ci
este schimbare cum am spus a minţii. Aici probabil s-ar cuveni să poposim puţin
pentru a sesiza ce presupune cu adevărat o schimbare a minţii. Fără această
schimbare nu e posibilă nici o pocăinţă. Schimbarea minţii presupune
întoarcerea din nou la Dumnezeu, la binele suprem pentru care a fost creată
mintea. Ea caută Mintea supremă şi îşi află pace doar stând în legătură cu
această Minte supremă.
Totul porneşte de
la minte. O minte sănătoasă şi purificată de păcate poate să conducă în armonie
trupul omenesc cuprins de o adevărată pocăinţă.
Schimbarea minţii e
necesară pentru că adevăratul război nevăzut se dă în minte, un război între
cele raţionale, create după firea omului, şi cele iraţionale, de fapt contrar
firii.
Pocăinţa adevărată
presupune o minte luminată de darurile lui Dumnezeu care nu mai rămâne
tributară abaterii de la ţinta originară pusă de Dumnezeu în om, ci făptuieşte
o corectare a căderii.
În acest sens,
pocăinţa înseamnă schimbarea minţii şi nicidecum schimbarea religiei într-un
mod primitiv şi este realizată prin diferite mijloace.
Pocăiţii sunt
creştinii ce au reuşit să-şi coordoneze întreaga fiinţă pe drumul adevăratei
pocăinţe de schimbarea minţii. Pocăiţi trebuie să devină toţi creştinii. O
religie fără creştini pocăiţi, în adevăratul sens al cuvântului, este o religie
despre a cărei misiune trebuie să te îndoieşti.
Pr. Prof. Dumitru Megheșan
